Între crepuscul şi răsărit

Între crepuscul şi răsărit

Paul Aretzu

După cum ne-a obişnuit în marile sale tratate academice, Mihail Diaconescu este, în primul rând, un constructor, stăpânind cu siguranţă arhitectura ideilor. Demonstrează cu prisosinţă această aptitudine şi în monumentalul roman Sacrificiul (Editura Magic Print, Oneşti, 2010, ediţia a III-a, cu un studiu prefaţă de Ilie Bădescu), un adevărat epos, reunind un număr impresionant de personaje şi personalităţi, desfăşurându-se pe un background istoric vast (căderea şi fărâmiţarea etnică, la începutul secolului al XX-lea, a unui imperiu), antrenând o cantitate substanţială de evenimente, având o serioasă documentare pluridisciplinară.

Romanul istoric este o specie dificilă, având de satisfăcut două condiţii, pe cea estetică şi pe cea a adevărului (sau, măcar, pe cea a verosimilităţii). Într-un asemenea caz, scriitorul trebuie să fie flexibil, să convertească istoria în literatură, să nu formalizeze epicul. Marele maestru, neîntrecut, este Lev Tolstoi, în Război şi pace, pe care nu l-a ignorat, pe cât se pare, nici Mihail Diaconescu.

Un astfel de roman, ne spune autorul, încă de la început, are nevoie, pe lângă oamenii de acţiune, de un martor (care poate fi unul dintre personaje, sau chiar scriitorul): „Un martor este totdeauna un caz de conştiinţă, o problemă morală. Indiferent că doreşte sau nu, el se implică prin relatările şi opţiunile sale în faptele pe care le-a cunoscut. Implicarea îi anulează însă detaşarea de care un martor ideal are atâta nevoie. Ea provoacă idei, raţionamente şi atitudini care nu sunt decât o consecinţă a opţiunilor sale. Starea de fapt şi starea mărturisită subiectiv comunică mai strâns ca oricând. Conceptele, ideile, judecăţile şi raţionamentele martorului se aşază laolaltă sub semnul acestei comunicări.” (p. 45)

Succesiunea întâmplărilor din roman este una firească, fluentă, contrapunctată, iar stilul are o deosebită claritate, o adecvare protocolară.

Citește și Silvia POP (1937-2018): Omagiul prieteniei

Cartea începe cu banchetul din casa avocatului dr. Ciurdariu-Ciordaş, din Beiuş, unde se disting doi tineri, cu studii la Viena, care reprezintă două poziţii diferite ale intelectualităţii româneşti din Transilvania: Romulus Brad, doctorand, susţinând adoptarea unei atitudini contemplative faţă de realitate, fără o ingerinţă directă în viaţa publică, şi dr. Nicolae Bolcaş, militant activ pentru drepturile conaţionalilor.

Având o situaţie neprivilegiată, în cadrul Imperiului Austro-Ungar, Transilvania beneficiază, totuşi, de o elită bine organizată politic, reprezentată în parlamentele de la Budapesta şi de la Viena, dar şi implicată în diverse societăţi culturale, bancare şi bisericeşti. După descrierea invitaţilor şi a discuţiilor din casa avocatului Ciurdariu-Ciordaş, din Beiuş, urmează prezentarea unui alt eveniment asemănător, desfăşurat, de data aceasta, lângă Oradea, cu prilejul vizitei prim-ministrului Ungariei, Istvan Tisza.

Acesta este un duşman al românilor, susţinând o politică de asuprire şi de deznaţionalizare. Scriitorul aprofundează cu exactitate tipologii, caractere, armonizează realitatea istorică obiectivă cu ficţiunea. Recurge la amănunt, dar şi la scene de ansamblu, la tablouri statice sau momente dinamice, la discursuri politice, la conversaţii pe teme filosofice, sociale: „Întâlnirea cu invitaţii gazdei avu loc, aşa cum promisese, la ora anunţată.

În marele salon de primire al castelului împodobit cu picturi pe tavan, cu oglinzi şi tablouri, domnul Arthur Sternthal, îmbrăcat într-un frac roşu pe care îşi atârnase câteva decoraţii imperiale, îl întâmpină la câţiva paşi de treptele care duceau spre etaj.

Citește și Părintele Dumitru Belu, colegii și interesul Securității. Atmosfera Institutului Teologic din Sibiu în colimatorul informatorilor în anii ’60-’67

Osos şi uscat, cu o faţă trasă, pe care zâmbetul îi înţepenise ca o mască, domnul Sternthal era mai înalt cu un cap decât toţi invitaţii săi. Alături de el, doamna Luise Sternthal, o femeie la fel de înaltă, puternică, împodobită cu rochie de lamé şi pene de struţ, părea atât de încântată de reuniunea pe care castelul ei o găzduia, încât arăta tuturor o faţă radioasă, cu sclipiri neaşteptate în ochii frumoşi, uşor migdalaţi.

Ca orice femeie de lume, a cărei distincţie şi avere se completează fericit cu dorinţa de emancipare, doamna Luise Sternthal fuma o ţigară subţire, înfiptă bine într-un portţigaret lung de chihlimbar auriu. Când domnul conte Istvan Tisza coborî ultima treaptă şi se înclină cermonios în faţa ei, die gnädige Frau Sternthal trecu portţigaretul în stânga şi-i întinse graţios drepta cu degete osoase. Primul-ministru i-o sărută ceremonios.” (pp. 91-92).

Foarte interesantă este, în acest pasaj, întrevederea prim-ministrului şi a câtorva reprezentanţi maghiari cu delegaţia românilor, formată din avocaţii Ciurdariu-Ciordaş şi Nicolae Bolcaş, care acuză nedreptăţile comise de autorităţile şi de justiţia maghiară, precum şi tratamentul aplicat românilor. Replicile sunt incisive, scoţând în evidenţă corectitudinea şi curajul celor doi membri ai Partidului Naţional Român.

Treptat şi în mod sistematic, se conturează tot mai pregnant frumuseţea patriotică discretă a acestui roman, aducând în actualitate adevăruri ascunse/pierdute în istorie, nedreptăţi, vicisitudini ale unui neam prigonit, eroismul unor mari bărbaţi care şi-au pus viaţa, destinul în slujba idealului naţional. Autorul nu falsifică, nu exagerează cu nimic, având o atitudine echilibrată, realistă.

Citește și Făuritori de țară

După acest eveniment, dr. Nicolae Bolcaş este numit emisar al conducerii Partidului Naţional Român, având misiunea de a face legătura cu demnitari români de la Viena şi Budapesta, dar şi de a tatona atitudinile maghiarilor sau austriecilor.

El are o întâlnire cu  Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod şi Vasile Damian, deputaţi în Parlamentul de la Budapesta. Între îndatoririle sale diplomatice, intră şi vizita la un român renegat, profesorul Siegescu, unde îl reîntâlneşte pe prim-ministrul Istavan Tisza şi pe mai mulţi aderenţi politici ai acestuia.

Tatonările privesc relaţiile dintre români şi guvernanţii unguri şi vizează obţinerea de drepturi legitime pentru populaţia transilvăneană. Misiunea tânărului Nicolae Bolcaş este, în acelaşi timp, una de iniţiere, precum şi una de luptă pentru interese naţionale. Ardelenii se află într-un moment crucial al istoriei.

Ţăranii, nemaisuportând umilinţele şi persecuţiile, se revoltă, pretext pentru autorităţi de a recurge la reprimări sângeroase, la arestări, la îngrădiri ale drepturilor. Intelectualitatea, alcătuită în cea mai mare parte din jurişti, dar şi din profesori şi preoţi, a ales calea politică, a negocierilor. Este vorba, în acest caz, de drama popoarelor menţinute forţat în graniţele artificiale ale unui imperiu, private de civilizaţie, fără şcoli, fără biserici, fără drepturi politice, sociale, ameninţate să fie deznaţionalizate.

La Viena, unde ia legătura cu demnitarii români de acolo, Bolcaş este găzduit de fostul coleg, Romulus Brad, cu care, aşa cum se întâmplase şi la Beiuş, poartă discuţii pe tema implicării sau contemplării spectacolului istoriei, precum şi despre vinovăţia impenitentă a marilor puteri.

Citește și Profesorul meu de un trimestru din clasa a VII-a – Victor Isac

În schimb, convorbirile de la serata oferită de ministrul plenipotenţiar de la Viena, Edgar Mavrocordat, privesc o necesară federalizare a Austriei, ba, chiar, a Europei. Bolcaş intervine, vorbind despre prevalarea sentimentului etnic asupra raţiunii.

Reprezentanţii Partidului Naţional Român încearcă o apropiere mai mare şi protecţie din partea tronului austriac, în speranţa că o federalizare a Imperiului ar înlătura puterile discreţionare ale grofilor maghiari, asigurând românilor autonomie administrativ-teritorială. Opţiunea federalizării trebuia susţinută şi de celelalte naţiuni incluse în Imperiu, iar cei doi tineri români primesc misiunea de a obţine susţinerea cehilor, printr-o călătorie la Praga, prin discuţii cu reprezentantul acestora, Thomas Masaryk.

Cartea lui Mihail Diaconescu urmăreşte mai multe ţinte: ne dezvăluie aspecte zguduitoare privind situaţia românilor din Ardeal, în timpul ocupaţiei austro-maghiare, reconstituie eforturile politice şi diplomatice ale intelectualilor transilvăneni, în vederea obţinerii libertăţii şi apoi a unirii cu România şi, prin călătoriile celor doi tineri jurişti prin diferite locuri ale Imperiului, ne prezintă o imagine amplă, expresivă a unui colos aflat în degringoladă, ajuns, datorită stridenţelor şi aparatului de stat rudimentar, la apusul său.

Nu în ultimul rând, cei doi trăiesc o experienţă personală de cunoaştere şi de autocunoaştere, unul tentat de o viaţă activă, implicându-se direct, celălalt, reflexiv, liric, interiorizat, autor de versuri expresioniste; unul, om politic, celălalt, om cultural, visător, detaşat, sceptic. Masaryk, un înţelept, acuză grandilocvenţa, lipsa de realism a marilor sisteme filosofice germane şi mentalitatea trufaşă pangermanică: „Universităţile germane s-au transformat în cazărmile intelectuale ale absolutismului filozofic, înhămat la ideea statului şi monarhiei prusace” (p. 189).

Citește și Elita hunedoreană încarcerată – Victor Isac

El se întreabă, luând în considerare asumarea unei misiuni providenţiale de către prusaci: „Lumea există ca să fie dominată de o putere sau alta în numele unor idealuri oricând discutabile sau are cu totul altă menire?” (p. 191).

Criteriul după care trebuie judecate astfel de tendinţe, spune el, este cel moral. Vorbeşte, de asemenea, de o alianţă obedientă a Austro-Ungariei cu Germania. Este de acord cu solidarizarea popoarelor oprimate din Imperiu, dar refuză categoric asocierea cu generalii şi demnitarii austrieci, împotriva ungurilor, cu toate că între arhiducele austriac şi prim-ministrul maghiar exista o duşmănie declarată.

În vederea stabilirii unui plan privind îndepărtarea lui Tisza, sunt invitaţi la Viena, de către arhiducele Franz Ferdinand, Aurel C. Popovici, Alexandru Vaida-Voevod şi episcopul Elie Miron Cristea, fruntaşii luptei pentru drepturile românilor. Există în carte câteva discursuri magistrale, făcute după regulile elocinţei, având eleganţa structurii şi a expresiei: cel al lui Thomas Masaryk, cele ale lui Vaida-Voevod, cel al episcopului Miron Cristea etc.

Între atâtea evenimente politice, o poveste de dragoste este în măsură să sensibilizeze desfăşurarea acţiunii. Nepoata lui Ioan Ciurdariu-Ciordaş, frumoasa Laura, îşi aşteaptă nerăbdătoare şi neliniştită logodnicul plecat într-o misiune dificilă. Ea se hotărăşte să devină învăţătoare, să-şi câştige singură existenţa şi începe să colinde prin satele din jurul Beiuşului, pentru a găsi un post liber.

Constată precaritatea învăţământului rural, nesusţinut financiar de autorităţi, conducând la un analfabetism crescut. În acelaşi timp, la Viena, tânărul Bolcaş află teribila veste a asasinării, la Sarajevo, a arhiducelui şi a soţiei acestuia. El asistă la vacarmul şi neliniştile vienezilor ieşiţi în stradă. Războiul se anunţă iminent. Prietenul său, Romulus Brad, pleacă la Bucureşti, hotărât să se detaşeze de problemele unei lumi care-i părea străină.

Citește și Corneliu Coposu și cauza națională

Emisarul de la Beiuş ajunge întâmplător în preajma capelei ortodoxe române din Viena, unde asistă la o slujbă de înmormântare pentru moştenitorii tronului dispăruţi, apropiaţi de cauzele românilor: „Înţelese că, odată cu arhiducele, muriseră şi proiectele lui de reformare radicală, pe cale paşnică, a monarhiei, şi toate aşteptările puse în el de cei dispuşi să-l ajute. Era martor la un doliu şi la un serviciu religios. Dar şi la o decizie a sorţii. Oamenii din capelă înmormântau o iluzie.” (p. 285)

Epoca pertractărilor politice s-a terminat; începe aceea dezastruoasă a războiului. Nicolae Bolcaş se întoarce la Beiuş, chemat pentru recrutare.

Întâlnirea cu iubita sa, Laura, oferă câteva pagini de fină analiză sufletescă. Angajarea românilor într-un război care nu era al lor ţinea de absurdităţile istoriei. Mulţi ardeleni dezertează, încercând să treacă graniţa în România. Pornit din intenţia Austro-Ungariei de a pedepsi Serbia, războiul se internaţionalizează, antrenând marile puteri, producând atrocităţi, pierderi umane şi pagube materiale colosale.

Ajuns la Bucureşti, Romulus Brad face toate demersurile pentru a găsi de lucru, dar acestea rămân fără rezultat. În cele din urmă, primeşte cetăţenie română şi este activat în armată cu gradul de sublocotenent de infanterie, fiind furier şi având şi obligaţia de a scrie articole pe teme militare.

Citește și Corneliu Coposu: „Din sufletul mare al blajului, am rupt și eu o fărâmă…”

Este momentul în care încetează din viaţă regele Carol I, pentru care, având în vedere originea sa germană, era o decizie dramatică de partea cui să intre în război, astfel încât să nu afecteze nici sentimentul naţional românesc: „Moartea era pentru el un liman. Era o salvare. Era harul divin trimis într-un moment de răscruce pentru destinele dinastiei şi ale ţării în care domnea.” (p. 327).

Cu detalii care sporesc gradul de autenticitate, sunt descrise depunerea jurământului la Parlament de către regele Ferdinand şi slujba religioasă de învestire de la Catedrala Mitropoliei. Romulus Brad începe să lucreze pentru armată.

Printr-un joc al alternanţelor, atenţia scriitorului se mută pe front, unde Ioan Ciurdariu-Ciordaş este comandantul spitalului militar din Neusohl. Răniţii, morţii, suferinţa oferă imagini infernale. Relevantă este drama de conştiinţă a vicarului Oradiei, Vasile Mangra, care oscilează între compromisuri faţă de prim-ministrul Istvan Tisza, şi datoria faţă de poporul său pe care îl păstoreşte.

El are un coşmar în care i se dezvăluie demonismul demnitarului maghiar, unul dintre cei mai cruzi duşmani ai românilor din Transilvania: „Înţelese deodată că spurcăciunea de Tisza e un diavol adevărat, mărunt şi beteag, cu ochi sticloşi şi ghearele lungi, semănând foarte bine cu tartorul demonilor dintr-o zugrăveală străveche, mâncată de timp, de pe zidurile mânăstirii Hodoş-Bodrog. […] Tisza era încorporarea făţarnică a unui demon sângeros şi meschin, capabil de atitudini patetice şi solemne, convertite însă consecvent în şantaj, dar mai ales în oribil, caricatural şi grotesc.” (p. 386).

Citește și Sângeorzeni în detenție și muncă forțată

În regat, lucrurile se precipită. Colonelul Moşoiu şi furierul său, Romulus Brad, sunt transferaţi la Râmnicu-Vâlcea, unde fac manevre şi exerciţii de luptă de-a lungul văii Oltului. Aici, îi prinde vestea intrării României în război. La început, entuziasmul şi dorinţa de a-şi elibera conaţionalii au făcut ca trupele româneşti să se afle în ofensivă. Romulus Brad este rănit. Ajunge într-un spital din Bucureşti.

Frontul oscilează şi, în cele din urmă, datorită concentrării unor mari forţe armate, aduse din alte părţi ale Europei, cedează. Oltenia, Dobrogea sunt ocupate. Convoaie nesfârşite de refugiaţi se scurg către Moldova. În cele din urmă, Bucureştiul este invadat. Instituţiile, oficialităţile, Casa Regală fuseseră evacuate spre nord. Sub ocupaţia germană, tot ce se putea prăda era trimis în Germania.

Pe lângă bunurile furate, se mai trimit grâu, petrol, sume sau valori din bănci: „La scurt timp, ocupaţia se transformă în nesiguranţă, represiune, dezordine şi violenţă scăpată de sub orice control. Epidemiile de tifos exantematic şi febră recurentă care izbucniseră îndată completară tabloul sinistru al oraşului sub ocupaţie.” (p. 454). Romulus Brad, rămas convalescent în Bucureşti, stă ascuns în mansarda casei unui prieten, cu toate că în clădire fusese încartiruit un ofiţer neamţ.

După un timp, iese din ascunzătoare şi este prezentat de prietenul său ca o rudă venită de la ţară. Cei doi, împreună cu alţi temerari, pun la cale un atentat împotriva prinţului August Wilhelm von Hohenzollern, prezumtivul rege al României. Fiindcă acţiunea eşuează, Romulus pleacă spre nord, pentru a trece linia frontului şi a se ataşa camarazilor săi.

Citește și Despre Corneliu Coposu

Pandantul său, Nicolae Bolcaş, rămas în interiorul Imperiului, luptă pe frontul italian, împreună cu alţi bihoreni. Frecvent au loc dezertări, uneori chiar revolte. Starea fizică şi psihică a soldaţilor este deplorabilă: războiul se prelungeşte peste puterile lor, hrana şi condiţiile igienice lasă de dorit, numărul morţilor este neînchipuit de mare, mirosul fetid al cadavrelor abandonate, care se descompun, este dublat de cel al dejecţiilor, ploaia transformă tranşeele într-o baie de mocirlă.

În Ardeal, prigoana împotriva românilor este tot mai mare, mai ales în teritoriile pe care le-a ocupat vremelnic armata română, primită cu entuziasm de localnici. Tisza plănuieşte crearea unei zone culturale maghiare şi dislocarea populaţiei din satele româneşti. Au loc numeroase execuţii prin spânzurare, arestări, se confiscă averi.

Aventura grupului pornit să treacă linia frontului, din care făcea parte şi Romulus Brad, este deosebit de primejdioasă. Timp de peste două luni, deplasându-se mai mult noaptea, expuşi multor pericole, ajung în cele din urmă aproape de ţintă, dar unul dintre ei este împuşcat. Reuşesc să treacă în partea liberă. Romulus ajunge la unitatea sa, întâlnindu-l pe Moşoiu care fusese avansat general. Impresionantă este prezentarea scenelor de luptă, dinamice, expresive, cumplite, exprimând înverşunarea unor oameni ajunşi la capătul răbdării, izgoniţi din rânduielile lor, dorindu-şi întoarcerea acasă, întregirea famililor.

Această ofensivă furibundă din zona Mărăşti a constituit începutul unei victorii zdrobitoare. Scriitorul ştie să dea perspectivă sensibilă evenimentelor: „Departe, în dreapta, către apus, o pădurice de pini şi stejari ardea mereu ca o mare de foc, cu valuri de fum, vâlvătăi şi scântei. Dincolo de ea orizontul aprins urca înspre cer prin norii ca nişte mari flăcări roşii.” (p. 500),

Citește și Valori cultural-istorice Hunedorene

„La amiază, liniştea învăluise aproape tot frontul. Era o zi senină, plină de miresme de ierburi şi flori, de bâzâit de albine. Praful auriu al amiezii plutea suspendat printre crengi. Numai rar, în unele locuri îndepărtate, se mai auzea câte un foc de armă răzleţ.” (p. 502).

Au loc lupte crâncene la baionetă, mulţi inamici se predau, sunt capturate arme şi muniţie. Ofensiva este însă oprită pentru consolidarea noilor poziţii. Este momentul în care Romulus Brad este împuşcat, din nou, în piept. Este operat la Iaşi. Află despre ofensiva armatei române, la Mărăşeşti şi Oituz.

Deşi convalescent, primeşte însărcinarea de ofiţer de legătură pe lângă Misiunea cehilor şi slovacilor, organizaţi ca armată în Rusia şi conduşi de Thomas Masaryk.

Scriitorul îşi demonstrează vocaţia pentru evocarea concisă a atmosferei dintr-un Iaşi supraaglomerat: „Bărbaţi gravi, de o eleganţă severă, se amestecau cu militari de toate gradele, cu doamne frumoase şi elegante, printre care se strecurau însă ţărănci desculţe venite la oraş să vândă în grabă zarzavaturi şi fructe sau urdă, brânză şi caş, cu ofiţeri din Misiunea franceză, cu monahi, cerşetori şi mari mutilaţi, cu soldaţi ruşi purtători ai unor bărbi fioroase, cu o mare mulţime de servitori. Strigătele, înghesuiala, amestecul pestriţ de lucruri diverse, violent contrastante, dădeau străzii o agitaţie cu totul aparte, un fel de convulsie generală, fără început şi fără final.” (p. 519). O reîntâlneşte pe tânăra de care se îndrăgostise când era internat la Bucureşti.

Ca şi în cazul iubirii lui Nicolae Bolcaş pentru Laura, nepoata avocatului Ioan Ciurdariu-Ciordaş, este vorba, şi de această dată, de o poveste de dragoste apărută în împrejurări istorice nepotrivite.

Citește și Considerații cu privire la colaborarea dintre Asociațiunea Transilvană și instituțiile fundamentale ale României Mari: Guvernul și Casa Regală între 1918-1948

În Beiuş, după lungi aşteptări, pândind toate trenurile care soseau, ajunge pe neaşteptate Nicolae, slab, epuizat, cu o uniformă ponosită. Bucuria Laurei este de nedescris. Europa era expusă unei debandade generale. Soldaţii părăseau frontul, ceea ce făcuse şi Nicolae. Instituţiile funcţionau sporadic: „În fapt, înainte de a fi învins pe diferite fronturi, imperiul se prăbuşise pe dinăuntru” (p. 552).

După întoarcerea sa, Nicolae se implică din nou politic, fiind trimis de reprezentanţii Partidului Naţional Român într-o misiune la Budapesta, în vederea colaborării cu mişcarea socialistă română, pentru susţinerea solidară a statului naţional unitar. Odată cu înfrângerile dezastruoase suferite de Puterile Centrale, au loc în Imperiu mişcări de revendicare a autodeterminării popoarelor constrânse.

În ţară, evenimentele se precipită, administraţia, armata imperială, câtă mai exista, sunt alungate. La Oradea, Conferinţa Partidului Naţional Român redactează proclamaţia de asumare a deplinei libertăţi naţionale. Mii de oameni se strâng şi cântă  Deaşteaptă-te române!.

Vasile Mangra, vândutul, are procese de conştiinţă, fiind ispitit de gândul sinuciderii. Este profund tulburat, are vedenii. Suferă un atac de cord şi moare la un hotel, în Budapesta. Imperiul are ultime tentative de salvare prin federalizare, dar toată construcţia artificială, creată silnic, se năruie, popoarele se revoltă, cerându-şi libertatea. Căpitanul Iuliu Maniu, generalul Ioan Boeriu şi căpitanul Traian Popa încep deplasarea regimentelor româneşti, care apărau Viena, spre Transilvania.

Citește și Primul comandant al Gărzii Național Române Cluj: Generalul de brigadă Ioan Hidu

În Ungaria, ca o pedeapsă binemeritată, contele Tisza este condamnat la moarte şi executat. Pe frontul din Moldova, trupele germane încep să cedeze, intrând într-o totală degringoladă. Romulus Brad hotăreşte, împreună cu frumoasa Felicia, să se căsătorească, după război.

Ţăranii din Ardeal au aşteptări mari, vor să-şi împartă pământurile grofilor, fac jurăminte de credinţă către noile organizaţii politice, sfinţesc steagul tricolor. Politicienii, responsabili, încep să instaleze ordinea publică, după fuga autorităţilor maghiare. Această misiune revine Consiliului Naţional Român Central. Totuşi, cete înarmate, conduse de grofi sau de ofiţeri, terorizează satele, ucigând la întâmplare.

În satul în care era învăţătoare, Laura este împuşcată mortal de o asemenea bandă. Sufleteşte, Nicolae este distrus. Se stabileşte data de 1 decembrie pentru proclamarea unirii la Alba-Iulia. Toată populaţia transilvăneană jubilează, mulţi însoţindu-i pe delegaţi, pentru a participa la marele act istoric.

O mare de oameni, condusă de un ideal mult visat, plină de fervoare, este prezentă la Alba-Iulia. Este citită public decizia de unire şi este votată în unanimitate de cei 1228 de delegaţi. Se ţin discursuri, se votează hotărâri organizatorice, precum şi delegaţia care va merge la Bucureşti pentru a prezenta regelui Ferdinand hotărârea Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia.

În Bihor, atacurile grupurilor de ofiţeri şi soldaţi maghiari continuă să facă victime nevinovate. Ungaria trimite trupe de honvezi, pentru reocuparea teritoriului pierdut, nerecunoscând dreptul românilor la autodeterminare. Beiuşul şi împrejurimile sunt ocupate de acestea.

Citește și Considerații privind urmărirea, anchetarea și detenția profesorului Silviu Cărpinișanu: repere pentru un studiu de caz 1947-1960

Au loc atrocităţi de neînchipuit, oameni omorâţi în bătăi, străpunşi cu baioneta, împuşcaţi în ceafă, arestaţi. Ei sunt, cu siguranţă, martirii unei cauze drepte, unei datorii faţă de oameni. Armata română este aşteptată cu nerăbdare, dar întârzie. Nicolae şi Ciurdariu-Ciordaş se întorc în Beiuş, din solidaritate faţă de concetăţenii lor.

Tânărul avocat pleacă într-un sat unde primăvara şi apropierea Paştelui îi dau noi speranţe: „Gândul de calvar, la pătimire şi la înviere, la înţelesurile profunde şi copleşitoare ale transfigurării lumii prin marea suferinţă divină îi întărea convingerea că, în fiecare nedreptate şi suferinţă umană, pătimirile sacre sunt reluate mereu şi pentru totdeauna. Ştia că sfinţenia durerii trebuie însoţită de speranţă.

Că speranţa nu poate fi ucisă nici în cele mai grele restrişti şi că ea îi dă omului măreţie şi demnitate. Poate de aceea orice suferinţă impusă de un om altui om repetă, de fapt, durerea calvarului şi speranţa atotputernică în eliberarea de tot ce e rău” (p. 727). Cei doi sunt arestaţi de militarii maghiari, maltrataţi şi, în cele din urmă, ucişi. Romanul capătă o deschidere religioasă, având în vedere că totul se întâmplă în apropierea Săptămânii patimilor: „[Bolcaş, n. n.] Închise ochii. I se păru că întunericul lumii, prăbuşit în el, se destramă încet.

Dincolo de întuneric se zărea, însă, o lumină neaşteptat de intensă. O putere blândă, acaparantă, i se revela şi i se comunica de dincolo de întuneric, de lumina căzută sub apăsările nopţii. Era, de fapt, un întuneric absorbit repede în oceanul infinit, indefinibil şi inefabil al luminii atotputernice. Lumina aceea inepuizabilă strălucea prin toate şi peste toate. Tocmai infinitatea ei îl făcea conştient de înaintarea lină şi fără sfârşit în ea.

Distanţa dintre el şi această putere era acum abolită. Ideea morţii, nimicirea timpului trăit îl ajutau să înţeleagă faptul că, încetul cu încetul, trupul său chinuit, coruptibil, se făcea transparent şi se contopea în chip tainic cu lumina aceea. El însuşi devenea o parte din sursa harismatică, din lumina eternă percepută cu sufletul. Mai mult chiar, în trăirea lui de acum, întreaga fire renăştea şi se transfigura străbătută peste tot de lumină. Da, lumina aceea interioară, legată de ideea de pătimire şi sacrificiu, îi era acum călăuză şi sens.

Înţelegerea faptului că lucrurile văzute sunt doar simboluri ale unor realităţi nevăzute îi apăru cu o limpezime extraordinară.” (p. 735). Parcă toată cartea este scrisă pentru a-şi afla sensul în acest final esenţial.

Romanul lui Mihail Diaconescu, monumental, durabil, cuprinde evenimente desfăşurate pe mari dimensiuni geografice, la începutul secolului al XX-lea, într-o perioadă istorică foarte încărcată, deplasând acţiunea din zona Bihorului, la Viena, la Budapesta, la Praga, la Bucureşti, la Iaşi.

Galeria de personaje istorice este impresionantă, împăraţi, regi, prim-miniştri, generali, persoanlităţi politice şi culturale. Panorama narativă conţine misiuni diplomatice, banchete protocolare, la niveluri înalte, pertractări politice, dramatice scene de luptă, relaţii sociale, idealuri, iubiri, situaţia popoarelor subjugate, aflate la discreţia opresorilor, forţa nestăvilită a dorinţei de libertate.

Cartea are multiple valenţe, istorice, culturale, filosofice, religioase, sociologice, morale, conţinând un grad ridicat de autenticitate, o siguranţă toponimică şi a localizărilor, dar, toate acestea sunt învestite literar, cu fraze ample, cu un stil puternic, de o mare claritate, cu inserări lirice, cu o desfăşurare a evenimentelor dinamică şi captivantă, cu o fină strategie regizorală, cu numeroase exprimări memorabile, aforistice.

Cei doi protagonişti, Nicolae Bolcaş şi Romulus Brad, reprezintă două situări faţă de realitate, primul rămânând în interiorul Imperiului, susţinând implicarea, acţiunea, sfârşind prin sacrificiu, prin jertfă pentru binele celorlalţi; al doilea, evadând, situându-se în exterior, adeptul unei poziţii contemplative, de martor, supravieţuind conflagraţiei, tocmai pentru a mărturisi. Ei sunt părţi complementare, întregind plenitudinea omului.

Miezul cărţii, însă, este reprezentat de virtuţile etnice, îndurare, speranţă, demnitate, liberatate, unitate, în măsură să justifice jertfa mântuitoare, după modelul hristic (ea propune exemplul omului politic responsabil, devotat, patriot). De aceea, cartea lui Mihail Diaconescu are, permanent, pe lângă aspectul evenimenţial, foarte încărcat, o dimensiune spirituală, metafizică, de mare nobleţe.

Revista Apel la memorie (anul I – nr. 2/decembrie 2018)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *